Fericirea

Dar ce-o fi fericirea asta, de-i tot dau in sus si-n jos cu ea? E o stare de gratie. Precum spun copiii, "fericirea e atunci cand..."- nici macar ploaia insistenta si rece nu-ti poate sterge soarele din priviri,- suna telefonul si la capatul celalalt e...insasi fericirea,- primesti o floare fara motiv- in albastrul cerului vezi nuanta unei priviri- te trezesti dimineata cu o raza de soare ce-ti mangaie chipul- te atinge pe nas primul fulg de nea- printre e-mailurile oficiale gasesti un gand ce-astepta, cuminte, sa te bucure- zaresti marea prima data intr-un an- "miau-ul" tau iti toarce-n brate, cu ochii-n ochii tai- asculti melodia preferata- bei o ciocolata calda, cand afara sunt -15 grade- picotesti in cada plina de spuma- iubestiLista e deschisa...Doar ca multi uita s-o completeze. O viata-ntreaga...

trist dar adevarat.

Am crezut, în sfârşit, că voi găsi un strop de lumină în ochii tăi. Că se vor deschide şi din ei vor exploda raze de soare. Pleoapele-ţi tremurau şi din expresia chipului tău alb primeam semnale că dincolo, în tine, e vară. O vară caniculară, cu focuri arzânde în creier şi-n suflet.

Dar am început să tremur. Ultima mea speranţă a îngheţat când ai deschis ochii. Am simţit gustul amar al înfrângerii. Eu nu voi putea fi niciodată cea spre care să-ţi îndrepţi căldura. De fapt, eu nu pot rezista o viaţă întreagă alături de o persoană pentru care totul e o glumă. Eu nu-ţi pot suporta glumele acide sau ironia veşnic prezentă în vocabular. În doze mici sau moderate, ar fi fost ok, dar totul e peste limitele nervilor mei, şi aşa prea întinşi.

Eu sunt prea emoţională, tu eşti prea...fizic. Eu îţi spun tot, absolut tot, tu spui altcuiva sau nimănui. Eu râd mai rar, tu te enervezi mult prea repede, lovindu-mă cu priviri de groază. Un alt eşec pe care mi-l asum: baza acestei legături a fost întotdeauna slabă. Doar că eu mi-am dorit cu disperare să ajung dincolo de limitele sentimentale normale şi n-am văzut, la timp, că tu ai rămas în urmă, în lumea ta fizică. Nu te mai judec. A fost dorinţa ta. Să ai ceea ce au alţi oameni. Să faci ceea ce fac ceilalţi. Toţi.

Îmi pare rău că n-am privit în urmă, măcar o clipă. Eram atât de dornică să ajung sus, pe culmile iubirii, încât n-am observat că drumul pe care l-am ales e o iluzie, e unul de o persoană. M-am întors, acum, de unde am plecat. Eram goală şi simţeam că tu vei umple tot acel gol vechi de ani de zile. Acum sunt mai goală ca niciodată, n-am fluturi care să dea din aripi zi de zi în tot corpul meu, dar sunt plină de sentimente urâte pe care, de acum, voi încerca să le elimin.
Nu-ţi voi mai cere să-mi vorbeşti. Nu-ţi voi mai pune întrebări la care, oricum, nu-mi răspunzi. Nu te voi mai învinovăţi pentru ce s-a întâmplat. Nu-ţi voi mai cere timp, atenţie sau să-mi cumperi o sticlă de suc când vii la mine, doar pentru că îmi e prea rău sau frig să ies afară.

Nu-ţi voi mai atribui fiecare lacrimă, fiecare spasm, fiecare clipă în care nu pot să respir. Din acest moment am încetat să-mi mai doresc să redevii acel copil inocent de pe vremuri. Ştiu, vor fi nopţi sau dimineţi în care-mi va fi dor, dar ştiu că lumea se schimbă. În rău sau în bine. Amândoi am ales calea cea proastă, în viziunea mea. Ştiu că tu crezi altceva, dar nu te mai contrazic.

Am încercat. Cum am putut mai bine. Am eşuat în fiecare clipă. Abia acum, însă, mă dau bătută. Renunţ. Mă resemnez. Eşti liber să alegi ce crezi că ţi se potriveşte. Eşti liber să-ţi croieşti un drum fără să cari în spate o povară. Adică pe mine.

Eu nu mai pot lupta. Cu nimic. Nici măcar să mă pun pe picioare, din punct de vedere fizic. Am obosit şi vreau să dorm.

Dar, te rog, eu nu mai vreau să mă trezesc cu inima tremurând...

Si doare...

În fiecare dimineaţă-ţi strângeai perna în braţe. Abia aveai putere să părăseşti patul, asta pentru că inima ta neliniştită nu-ţi permitea decât 2-3 paşi până să cazi. Acum nu mai faci asta. Nu-ţi lipşeşte parfumul delicat al bomboanelor colorate. Îl simţi uneori, dar ştii că e-n trecut şi că va rămâne acolo. În tine nu rămân decât amintiri pe care încerci să le strângi într-un colţ. Să-ţi laşi sufletul să respire.

Acum poţi merge, fără vreo teamă fizică. Te prefaci, însă, că nu te doare. Te doare, uneori chiar foarte tare, dar tu vrei să arăţi că eşti puternică. Că te schimbi, că te adaptezi. E frumoasă masca indiferenţei cu stropi de optimism, dar ştii prea bine că n-o vei putea purta la nesfârşit. Ştiu, ai o mică speranţă. Visezi să poţi pleca cât mai departe, într-o lume necunoscută, unde nimeni să nu-ţi adreseze un cuvânt multă vreme.

Respiră, începe chinul. Feţele aparent binevoitoare te vor urmări şi astăzi, cu privirile lor sfredelitoare. Tu te temi că vor vedea durerea, dar...stai liniştită, masca te prinde foarte bine. Uneori te retragi în spaţii închise pentru a-i evita pe ceilalţi. Când nu reuşeşti să te ascunzi, te închizi în tine, îţi pleci privirea sau o direcţionezi spre diferite locuri. Nu-i poţi privi în ochi. Pe ei, pe cei ce nu contenesc să arunce cu săgeţi înveninate.

Ai vrea să spui ce simţi, ce-ţi doreşti, ce gândeşti. Opreşte-te. Cui să-i spui asta? Ai uitat că noaptea trecută ţi-au chinuit puţinele ore de somn acele cuvinte de neînţeles? Că dacă îndrăzneşti să faci o mică alegere, cerul se va prăbuşi peste tine, de parcă tu eşti cea din cauza căreia se porneşte apocalipsa?

Fugi. Nu poţi răspunde iubirilor nedorite. Nu poţi răspunde nicicum, te străbat doar fiori superficiali, care te părăsesc după câteva clipe. Nu ceri nimic, nimănui. Doar linişte şi dreptul să alegi de una singură. Nu ceri cuvinte din cărţi, serenade, daruri sau flori. Nu înţelegi de ce oamenii se opresc să-ţi reproşeze asta, de parcă tu le-ai putea oferi în schimb întregul Univers. Dar al tău...pe al tău l-a văzut cineva? Ştie cineva că-n sufletul tău se află miliarde de stele care pier cu fiecare lacrimă? Ştie cineva că ai vrea să dispari din calea tuturor, să te pierzi odată cu stelele, să nu mai fie nevoie să cadă peste tine o ploaie de cuvinte nemeritate?

Ştiu, ţi-ai dorit atât de multe lucruri. Ţi-ai dorit soare, iubire, vânt călduţ de vară, cuvinte şoptite la ore târzii, strângeri de mână şi priviri sclipitoare. Priveşti spre cer, deseori, pentru că banui  că acolo poţi găsi toate astea. 

Încă se aruncă cu săgeţi înveninate. Spre tine. Pentru că nu poţi răspunde celor ce pretind că te pot completa. Căci nu au cum. Tu nu mai eşti o jumătate, iar ei nu vor să înţeleagă asta. Vor înţelege, mai târziu, când tu vei fi deja plecată. Unde vrei tu. Spre soare sau...nu.

Ţi-e dor. Ştiu. Îţi văd în privire licăriri de emoţie. Nu te mai uita spre cer acum. Nu se va întoarce vreodată...

Fara timp,dar cu timpul in timp !

Avem timp pentru toate.
Octavian Paler

Sa dormim, sa alergam in drepta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.


Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l
reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.


Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta – murim.

Caramele si doar ele

Dacă m-ar prinde cumva, într-un fel mai puţin obişnuit, de mână şi m-ar ruga să cânt, i-aş cânta despre somn şi despre lipsa de somn, despre ochi deschişi sub lumina becului, a vecinilor, a soarelui, a primăriei şi-a stelelor, întotdeauna deschişi, întotdeauna în aşteptarea unui cineva care să te tragă de mânecă şi să te roage să murmuri despre toate astea. Cum nu mă cheamă nimeni pentru aplauze, m-am gândit să-mi deschid un penar în care să cânt despre sticle sparte şi priviri reci şi  lucruri despre care nu vrei să vorbeşti dar ajungi să le spui nelămurit şi pe care nu mai vrei să le ştii şi le arunci pe apa duminicilor triste şi bolnave.Pe apa murdară a unei duminici pline. Când nu mă cheamă nimeni arunc caramele în sus şi-n jos. Şi aştept, răbdătoare, să se umple lumea cu ele ca să începem să nu le mai băgăm în seamă şi să ne alegem  trecuturi. Şi-atunci probabil că m-ar chema cineva şi-aş putea să tac liniştită. Şi-aş salva saci întregi de caramele.