În fiecare dimineaţă-ţi strângeai perna în braţe. Abia aveai putere să părăseşti patul, asta pentru că inima ta neliniştită nu-ţi permitea decât 2-3 paşi până să cazi. Acum nu mai faci asta. Nu-ţi lipşeşte parfumul delicat al bomboanelor colorate. Îl simţi uneori, dar ştii că e-n trecut şi că va rămâne acolo. În tine nu rămân decât amintiri pe care încerci să le strângi într-un colţ. Să-ţi laşi sufletul să respire.
Acum poţi merge, fără vreo teamă fizică. Te prefaci, însă, că nu te doare. Te doare, uneori chiar foarte tare, dar tu vrei să arăţi că eşti puternică. Că te schimbi, că te adaptezi. E frumoasă masca indiferenţei cu stropi de optimism, dar ştii prea bine că n-o vei putea purta la nesfârşit. Ştiu, ai o mică speranţă. Visezi să poţi pleca cât mai departe, într-o lume necunoscută, unde nimeni să nu-ţi adreseze un cuvânt multă vreme.
Respiră, începe chinul. Feţele aparent binevoitoare te vor urmări şi astăzi, cu privirile lor sfredelitoare. Tu te temi că vor vedea durerea, dar...stai liniştită, masca te prinde foarte bine. Uneori te retragi în spaţii închise pentru a-i evita pe ceilalţi. Când nu reuşeşti să te ascunzi, te închizi în tine, îţi pleci privirea sau o direcţionezi spre diferite locuri. Nu-i poţi privi în ochi. Pe ei, pe cei ce nu contenesc să arunce cu săgeţi înveninate.
Ai vrea să spui ce simţi, ce-ţi doreşti, ce gândeşti. Opreşte-te. Cui să-i spui asta? Ai uitat că noaptea trecută ţi-au chinuit puţinele ore de somn acele cuvinte de neînţeles? Că dacă îndrăzneşti să faci o mică alegere, cerul se va prăbuşi peste tine, de parcă tu eşti cea din cauza căreia se porneşte apocalipsa?
Fugi. Nu poţi răspunde iubirilor nedorite. Nu poţi răspunde nicicum, te străbat doar fiori superficiali, care te părăsesc după câteva clipe. Nu ceri nimic, nimănui. Doar linişte şi dreptul să alegi de una singură. Nu ceri cuvinte din cărţi, serenade, daruri sau flori. Nu înţelegi de ce oamenii se opresc să-ţi reproşeze asta, de parcă tu le-ai putea oferi în schimb întregul Univers. Dar al tău...pe al tău l-a văzut cineva? Ştie cineva că-n sufletul tău se află miliarde de stele care pier cu fiecare lacrimă? Ştie cineva că ai vrea să dispari din calea tuturor, să te pierzi odată cu stelele, să nu mai fie nevoie să cadă peste tine o ploaie de cuvinte nemeritate?
Ştiu, ţi-ai dorit atât de multe lucruri. Ţi-ai dorit soare, iubire, vânt călduţ de vară, cuvinte şoptite la ore târzii, strângeri de mână şi priviri sclipitoare. Priveşti spre cer, deseori, pentru că banui că acolo poţi găsi toate astea.
Încă se aruncă cu săgeţi înveninate. Spre tine. Pentru că nu poţi răspunde celor ce pretind că te pot completa. Căci nu au cum. Tu nu mai eşti o jumătate, iar ei nu vor să înţeleagă asta. Vor înţelege, mai târziu, când tu vei fi deja plecată. Unde vrei tu. Spre soare sau...nu.
Ţi-e dor. Ştiu. Îţi văd în privire licăriri de emoţie. Nu te mai uita spre cer acum. Nu se va întoarce vreodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu