trist dar adevarat.

Am crezut, în sfârşit, că voi găsi un strop de lumină în ochii tăi. Că se vor deschide şi din ei vor exploda raze de soare. Pleoapele-ţi tremurau şi din expresia chipului tău alb primeam semnale că dincolo, în tine, e vară. O vară caniculară, cu focuri arzânde în creier şi-n suflet.

Dar am început să tremur. Ultima mea speranţă a îngheţat când ai deschis ochii. Am simţit gustul amar al înfrângerii. Eu nu voi putea fi niciodată cea spre care să-ţi îndrepţi căldura. De fapt, eu nu pot rezista o viaţă întreagă alături de o persoană pentru care totul e o glumă. Eu nu-ţi pot suporta glumele acide sau ironia veşnic prezentă în vocabular. În doze mici sau moderate, ar fi fost ok, dar totul e peste limitele nervilor mei, şi aşa prea întinşi.

Eu sunt prea emoţională, tu eşti prea...fizic. Eu îţi spun tot, absolut tot, tu spui altcuiva sau nimănui. Eu râd mai rar, tu te enervezi mult prea repede, lovindu-mă cu priviri de groază. Un alt eşec pe care mi-l asum: baza acestei legături a fost întotdeauna slabă. Doar că eu mi-am dorit cu disperare să ajung dincolo de limitele sentimentale normale şi n-am văzut, la timp, că tu ai rămas în urmă, în lumea ta fizică. Nu te mai judec. A fost dorinţa ta. Să ai ceea ce au alţi oameni. Să faci ceea ce fac ceilalţi. Toţi.

Îmi pare rău că n-am privit în urmă, măcar o clipă. Eram atât de dornică să ajung sus, pe culmile iubirii, încât n-am observat că drumul pe care l-am ales e o iluzie, e unul de o persoană. M-am întors, acum, de unde am plecat. Eram goală şi simţeam că tu vei umple tot acel gol vechi de ani de zile. Acum sunt mai goală ca niciodată, n-am fluturi care să dea din aripi zi de zi în tot corpul meu, dar sunt plină de sentimente urâte pe care, de acum, voi încerca să le elimin.
Nu-ţi voi mai cere să-mi vorbeşti. Nu-ţi voi mai pune întrebări la care, oricum, nu-mi răspunzi. Nu te voi mai învinovăţi pentru ce s-a întâmplat. Nu-ţi voi mai cere timp, atenţie sau să-mi cumperi o sticlă de suc când vii la mine, doar pentru că îmi e prea rău sau frig să ies afară.

Nu-ţi voi mai atribui fiecare lacrimă, fiecare spasm, fiecare clipă în care nu pot să respir. Din acest moment am încetat să-mi mai doresc să redevii acel copil inocent de pe vremuri. Ştiu, vor fi nopţi sau dimineţi în care-mi va fi dor, dar ştiu că lumea se schimbă. În rău sau în bine. Amândoi am ales calea cea proastă, în viziunea mea. Ştiu că tu crezi altceva, dar nu te mai contrazic.

Am încercat. Cum am putut mai bine. Am eşuat în fiecare clipă. Abia acum, însă, mă dau bătută. Renunţ. Mă resemnez. Eşti liber să alegi ce crezi că ţi se potriveşte. Eşti liber să-ţi croieşti un drum fără să cari în spate o povară. Adică pe mine.

Eu nu mai pot lupta. Cu nimic. Nici măcar să mă pun pe picioare, din punct de vedere fizic. Am obosit şi vreau să dorm.

Dar, te rog, eu nu mai vreau să mă trezesc cu inima tremurând...